Pachinko

     

“Pachinko” e una din puţinele cărţi pe care eu le-am vânat la propriu. Cu mult înainte să aflu că va fi tradusă şi în limba română era deja pe wishlistul meu literar şi am aşteptat cuminte să văd care va fi editura care o să-şi treacă în portofoliu cartea scrisă de Lee Min Jin. Mă interesa subiectul şi eram curioasă de scriitura lui Lee, ca să nu mai spun de minunăţia de copertă pe care o are. M-am bucurat nespus când am aflat că editura Nemira urma să publice cartea chiar înainte de a pleca eu în concediu. A fost prima carte pentru care am plasat o precomandă şi am aşteptat-o mai ceva ca pe Moş Crăciun. Am avut aşteptări mari de la această carte şi în mare parte mi-au fost atinse. “Pachinko” e cu siguranţă cea mai bună carte pe care am citit-o anul acesta iar în rândurile de mai jos o să vă spun de ce. Subiectul era unul care mă interesa. Întotdeauna am avut o slăbiciune pentru poveştile din partea aceea a lumii, în cazul de faţă Coreea şi Japonia. Ştiam că între cele două ţări relaţiile sunt oarecum tensionate, Coreea s-a aflat sub ocupaţie japoneză înaintea celui De-Al Doilea Razboi Mondial şi pare că nu a uitat nici până azi aceea perioadă. Dar dedesubturile, dramele, motivele nu le ştiam. Am aflat acum puţin câte puţin, însă nu vă speriaţi, cartea nu e un tratat istoric, acest factor e doar contextual, e decorul pe care îşi construieşte Lee povestea, una inspirată din realitatea acelor vremuri, minuţios documentată, după cum bine menţionează la sfârşitul cărţii. Acţiunea e una complexă şi se desfăşoară din 1910 până în 1989, însoţind patru generaţii. O mulţime de personaje se perindă pe parcursul poveştii, unele constante, alte revin din când în când şi marchează destinul celorlalte, altele apar doar pentru a scoate în evidenţă anumite aspecte importante. Noi însă o vom însoţi pe Sunja pe tot parcursul romanului. Sunja cea tânără şi naivă, îndrăgostită de Hansu, un bărbat nepotrivit ca vârstă şi statut social pentru ea. Sunja în postură de viitoare mamă, învăluită în grija de a nu-şi necinsti părinţii prin greşeala de a iubi necugetat. Sunja în postura de soţie a altui bărbat care a dorit să-i o ofere o familie prin sacrificiul şi cinstea lui. Sunja în calitate de mamă, luptând zi de zi ca să-şi poată întreţine şi păstra unită familia. Sunja umilită pentru calitatea de imigrant într-o ţară care nu depunea nici un efort pentru a trata uman nişte oameni fugiţi din calea războiului şi a sărăciei. Sunja pierzând pe rând oameni dragi ei şi străduindu-se să-i păstreze aproape pe cei rămaşi. Sunja făcând sacrificii pentru a-şi menţine copii pe drumul cel bun, într-o lume în care povara de a nu fi acceptat îţi putea lesne îndrepta paşii pe cărări greşite. Sunja depăşind loviturile pe care viaţa i le-a dat, nefiind scutită de suferinţe, lipsuri, teamă. Însă Sunja e doar una dintr-o mare de oameni cu poveşti similare. Să fii imigrat coreean în Japonia acelor vremuri era poate unul dintre cele mai cumplite lucruri care ţi se puteau întâmpla. Totuşi, era puţin mai bun decât a rămâne acasă unde, tot ocupanţii japonezi crescuseră taxele în aşa măsură încât chiar şi cele mai înstărite familii ajungeau să-şi vândă proprietăţiile rând pe rând până n-au mai avut nimic. Locurile de muncă pe care Japonia le oferea coreenilor erau printre cele mai mizere, pe lângă faptul că refuza să le vândă proprietăţi sau să le închirieze locuinţe în zone decente, astfel ajungeau să stea în cele mai murdare cartiere chiar daca şi-ar fi permis ceva mai mult. Îi marginaliza fără drept de apel. Drepturile lor erau aproape inexistente, fiind sacrificaţi fără prea multe ezitări la nevoie. Copii coreeni erau batjocoriţi în şcoli, mulţi dintre ei renunţând pe parcurs. În afara contextului istoric, drama acestor oameni a depăşit nevoia de a supravieţui într-un mediu nefavorabil. Nevoia de apartenenţă şi identitate îi măcina din interior. Această nevoie s-a simţit mai profund la a doua şi a treia generaţie. Tinerii născuţi din părinţi coreeni în această ţară erau cei mai dezorientaţi, ei nu cunoşteau Patria Mama despre care auzeau poveşti nostalgice, însă nici Japonia nu-i întâmpina cu braţele deschise, erau nedoriţi aici şi bătălia interioară abia începea pentru ei. Cine sunt cu adevărat? De unde vin? Încotro să meargă? O grămadă de întrebări, prea puţine soluţii… Personajele lui Lee Min Jin sunt complexe, exponenţiale pentru întreaga poveste. Bine conturate prin prisma acţiunilor lor, a modului în care au reacţionat în situaţiile de criză şi mai puţin prin introspecţie sau beneficiind de o descriere din partea altor personaje. Ele ţi se descoperă pagină cu pagină. Sunt puternice, mereu prezente, luptă zi de zi, merg mai departe. Sunt două constante pe parcursul romanului care mi-au rămas oarecum întipărite în minte: credinţa şi educaţia. Ambele dădătoare de speranţă într-un ocean de lacrimi şi suferinţă. Credinţa, prin modul prezentat de autoare, deloc ostentativ, dezvăluindu-se unor persoane nefamiliare cu creştinismul în contextul dat, mi-a smuls câteva lacrimi pe la colţurile ochilor. “Uneori, când mă prefăceam că dorm, stătea acolo pe scaun şi se ruga pentru mine. Eu nu cred în Dumnezeu, dar probabil că nu contează. Nimeni nu s-a mai rugat pentru mine până acum, Solomon”. (…) Bunica ta, Sunja şi strămătuşa ta Kyunghee, mă vizitează sâmbăta. Ştiai? Şi ele se roagă pentru mine. Nu înţeleg povestea lui Iisus, dar e extraordinar ca oamenii să te atingă când eşti bolnav. Asistenetele se tem să mă atingă. Bunica ta, Sunja, mă ţine de mână, iar Kyunghee îmi pune prosoape reci pe frunte când am febră. Sunt bune cu mine, cu toate că eu sunt un om rău…” Importanţa acordată educaţiei, ca fiind singurul şi cel mai cinstit mod de a-ţi depăşi condiţia, a fost un reper. Pentru început în viaţa soţului Sunjei, pastorul Isak Baek, apoi în viaţa fiului Noa, care era convins că doar fiind un corean exemplar o să poată să fie acceptat de societatea japoneză, apoi nepotul Solomon se dedică studiilor pentru a-şi crea un viitor mai sigur şi mai bun. “Tu doar studiază”, îi zisese Hansu. “ Învaţă tot! Umpleţi mintea de cunoştinţe – e singurul gen de putere de care nu te poate priva nimeni.” Însă ce faci când eforturile tale de a păşi cu demnitate, prin muncă şi sacrificii, de a dovedi că meriţi, că ai intenţii bune, că ai capacitatea de a te adapta şi de a progresa îţi sunt călcate în picioare, desconsiderate, luate în derâdere? Supravieţuieşti… Înveţi că viaţa merge doar înainte, ea nu-şi întoarce faţa spre trecut, sensul ei e spre viitor. Porţi suferinţa în suflet şi mergi mai departe. Deşi pare greu de crezut a fost realitatea acelor vremuri. Astfel de atrocităţii s-au petrecut şi în alte colţuri ale lumii, vedete fiind alte popoare, suferinţa fiind aceeaşi. Paradoxal, într-o carte citită acum câţiva ani citeam despre japonezii aflaţi pe teritoriul Statelor Unite după atacul de la Pearl Harbour, trimişi în lagărul de la Manzanar, o pată ruşinoasă pe obrazul democratic al Americii (“O fată ca tine” – Maureen Lindley, Ed Humanitas Fiction). Poate vă întrebaţi ce înseamnă pachinko. Este un joc mecanic apărut în Japonia în anii ‘40, activat cu bile de metal. Însă simbolistica lui în cadrul de faţă poate fi relaţionată cu valurile vieţii, modul în care evenimentele neprevăzute şi de necontrolat îi schimba cursul, lăsându-ne în voia lui plini de speranţă. Mi-a plăcut stilul autoarei, lejer, concis, fără descrieri care să împovăreze ritmul cititorului pe parcursul celor aproape 700 de pagini. Îmi plac cărţile cu note lirice, care învăluie imaginaţia cititorului, însă la o astfel de carte nu şi-ar fi avut locul, ar fi fost obositor să ţin pasul cu povestea şi mesajul până la urmă. Dar asta e strict preferinţa mea. Cartea este deopotrivă tristă şi frumoasă, profundă şi generatoare de speranţă. Merită citită ca o lecţie de viaţă. “Yoseb părea încrezător – da, viaţa în Osaka va fi grea, dar totul va fi bine. Vor face o supă gustoasă din pietre şi amărăciune. Japonezii n-aveau decât să creadă ce vor. Nimic nu va conta câtă vreme ei supravieţuiau şi răzbăteau în viaţă.”